O metafizica poetica a clipei

             Eugen Dulbaba este căutătorul unei metafizici subtile a clipei, care  exprimă, holomeric, universul în nesfârşirea lui. Versuri cu o tensiune specială rodesc adesea din construcţii lingvistice inedite, aproape algoritmizate, spre exemplu din combinaţiile unei familii de cuvinte: „mai ascuţit decât orice ascuţire” (Rostogoliri pătrate), sau: „stă rezervat/ şi ocolit în ocolire”(Simţiri ocolite).
Deşi elaborate, versurile cresc natural, oferind imagini, sunete şi ritmuri poetice remarcabile: „Doi, trei/ Lătratul căzut din/ câinele rămas doar/ Unul” (Cu girofar).
Dacă ar fi să-i găsim filiaţii , îndepărtate, dar existente printr-un subtext originat în misterul genezei fiorului poetic aş numi iluminările rimbauldiene (volumul cuprinde şi două poeme în proză), iar la noi poezia lui Bacovia. Iată o imagine sinestezică, a la Rimbauld: „Astăzi albastrul se lasă coborât/ în roşul stins cu nemilosul verde”(Două zile), dar şi apăsarea universală, în stil bacovian, care vine din interiorul fiinţei individuale: „E gri, e mult prea gri/ Mă cocoşez” (Gri), sau: „E sacrificiul ce îl cere/ pierduta dragoste de cai/ Ardea o casă parcă/ Lumina se îneca în fum/ Cu capul pe pietre timpul/ plecat era tot indecent/ Doar moartea rămânea o vâlvătaie”(Fără mister).
Filiaţia poetică de care aminteam nu este  construită de poet, ci el este, structural, din sorgintea sensibilităţii acute a celor care ard „zări şi etape”, pentru a trăi eternitatea clipei. De aceea poezia lui Eugen Dulbaba este adesea gnomică, semnalând ca un seismograf  deosebit de sensibil un suflet suferind de cataclisme universale. Aşa se degajează, uneori, un ton profetic pentru fatalitatea clipei (Cuvinte lăsate), alteori creditul acordat Cuvântului demiurg care cheamă („aleargă”) privirea. (Pecete).
Poetul are un cult al culturii, încât reflexele unor lecturi alimentează benefic versurile sale. Exemple de efecte sensibile benefice sunt conjugările voit confuze ale unor personaje literare celebre: „Provocator Tristan priveşte pe Ofelia,/ Geloasă/ Isolda îl înjunghie/ pe Hamlet”(Eleganţe). Uneori efortul construcţiei poetice sună shaekspeairian: „E noaptea hărăzită nouă, /spre a fi pierdută fără rost” (Viziune de noapte), sau, în acelaşi spirit, cu o culoare thanatologică: „Stă ridicat toiagul cel/ sprijinit de umbre”(Rezerve uitate). Poetul este tentat de versuri sentinţă, condensate în cuvinte puţine, ca viaţa scoicii în perlă: „Atâta nemurire în atâta moarte”(Dezgust amar).
Sunt însă şi uşoare distorsiuni poetice, când o filosofare alunecoasă, intelectualizând, sugrumă fiorul poetic, cum este metafora tunelului (Trepte scurte).Contrastele puternice, situaţiile existenţiale duse la absurd sunt un magnet puternic pentru construcţii lingvistice inedite, dar care tind să devină şablon: „curcubeu ascuns”, „dimineaţă înserată”, „pat căzut din saltea”, „venire din plecare”, „Departe de aproape lumile sunt/ iar pierdute în căutare”.
Nu este o poezie aridă, rece, intelectualizată, ci, dimpotrivă, alimentată de combustii interne polarizează sentimentele, de la optimismul celui care se înţelepţeşte prin dobândirea conştiinţei destinului său personal (Neştearsă), la tristeţe, deznădejde, pesimism care omoară miturile copilăriei : „Sunt puţini cei care mai speră/ Că vor vedea o stea stingheră” (Aşteptare).
Poeziile din actualul volum cuprind multe imagini poetice remarcabile, dintre care exemplificăm: „Poate din porumbei răsare zborul/ Şi tot din porumbei cad rănile/ atât de aproape.”(La început), sau : „Izbit cuvântul e strivit/ cu aripa zburată”(Gând ascuns).
Recitind şi volumul anterior „Dimensiuni alungate”, publicat de Eugen Dulbaba în 2009 se poate identifica o unitate a poeziilor sale, care îl poate defini în timp. Nu e încă un stil, dar poate deveni, ceea ce pentru un Poet este un blazon. Până atunci subscriem la credinţa lui că : „Orice cuvânt poate naşte/ un poem”.

Gheorghe FLORESCU